Despre "căldura ciudată" din mine

Vreau să explic cum stă treaba cu căldura ciudată din mine. El zice că o vede și o simte și crede probabil că e acolo dintotdeauna. Nu a înțeles însă că el e singurul care o poate simți. Orice căldura are în spate o sursă, o flacără care arde. Ei bine, sursa acestei călduri ce îl atrăgea magnetic era chiar el...ce paradox. Dezvolt: azi noapte nu puteam dormi (din nou), de prea multe idei care dădeau valma in mintea mea, nu mai aveau loc, în urechi îmi ticăiau bătăile ritmice și mult prea repezi ale inimii. Conștientizam cum fluxul de sânge îmi străbate în goană vasele dilatate, îmi auzeam organismul vibrând. Forța ce m-a curpins era uriașă, era unul din acele momente în care nu mi-era teamă de nimic.

Atunci m-a izbit realizarea că dacă ar fi să aleg o moarte, asta ar fi: să mor de prea multă adorare, de prea multă inspirație, de prea mult extaz. Vreau să mor într-un orgasm spiritual, să explodez într-o ploaie de emoții. Nu știu cum nu am văzut asta atâta amar de vreme! Și aici intervine el...zburătorul meu care apare si dispare. Apare mereu să îmi aprindä focul stins de ploi, să îmi șteargă lacrimile și să mă aducă la țărm de pe marea vieții când plutesc în derivă.

El mă face să funcționez la capacitatea mea maximă, "mai sus" de unde mă înalță el nu există. El ma dezbracă de orgolii (iar orgoliile sunt putreziciunea sufletului), mă eliberează de propriile limitări și mă ajută sa îmi depășesc condiția.

El poate umple toate spațiile goale din povestea mea folosind un singur cuvânt. Dacă sufletul meu ar avea pereți, atunci numele lui ar fi scrijelit jur-împrejur pe aceștia, cu date calendaristice, cu mici desene prinse în pioneze, cu notițe, cu scrisori păstrate in taină, păstrate cu drag, citite de zeci de ori.

El m-a învățat că, cuvintele multe nu își au rostul dar că un sărut în colțul gurii (anunțând un nou început) și o strângere prelungă de mână (prevestind o lungă despărțire) te pot face centrul universului pentru o clipă ce durează o eternitate...că timpul se poate dilata și distanțele se pot evapora...

Singură am învățat, într-un târziu, că nu trebuie să ai fizic aproape cealaltă parte a ta, ci e suficient a ști că există, că drumurile voastre s-au intersectat la un moment dat, că vedeți aceleași stele pe același cer în nopțile de vară.

Am înțeles că avem nevoie de relații efemere, facile, mediocre uneori, ca să nu ne fugă pământul de sub picioare, ca să rămânem ancorați în teluric, să nu ne luăm zborul prea sus și să știm să aperciem clipa în care am cunoscut extazul.

Iar dacă mă inșel, și totul e o iluzie, dacă l-am proiectat în stele numai ca să îmi satisfac nevoia de sublim, atunci îi mulțumesc, pentru că e o iluzie al naibii de reușită și nu a încercat să îmi strice filmul, nu m-a dezamăgit.

Nici nu îmi pare rău că nu am dormit; mi-e teamă ca în somn, lumea mea să nu se năruie, iluzia să nu se spulbere...aș prefera ca inima mea să sară o bătaie, decât să pierd o clipă de magie, o posibilă idee revelatoare...