Săptămâna trecută mi-am comandat pe net o ediţie germană a cărţii lui Murakami. Probabil dacă ar fi tradusă în română s-ar intitula "Somn", dar asta e neesenţial. Am ales-o din mulţimea de cărţi ale autorului care mi-au rămas de citit, pentru că m-a atras subiectul: insomnia. Uneori am perioade când dorm extrem de putin sau zile când nu pot închide un ochi (de fapt ochii îi închid dar mintea nu se odihneşte deloc). În fine...
Când a ajuns cartea, am fost foarte plăcut surprinsă de calitatea ediţiei în sine. Hârtia este groasă şi lucioasă, tiparul ireprosabil, are un semn de carte din acela panglicuţă şi 20 de ilustraţii superbe realizate de Kat Menschik (o artistă din Berlin, de care până acum nu auzisem). Culorile care se regăsesc atât pe copertă cât şi în ilustraţii sunt: bleu închis, argintiu, şi evident, alb.
Nuvela în sine e scurtă, am citit-o pe nerăsuflate, într-o singură zi, pe drum spre lucru, în metrou şi respectiv în aşteptarea metroului care întârzia să vină.
Povestea este relatată la persoana întâi de o femeie de vreo 30 de ani, casnică, care nu se remarcă prin absolut nimic deosebit, are un soţ stomatolog de succes, un fiu la şcoală iar ea este gospodina perfectă care îşi dedică tot timpul având grijă de casă şi de cei doi.
Până la final nu aflăm nici măcar numele ei. Sincer, nici nu am observat că nu îi ştiu numele până nu am citit câteva review-uri.
Credeam că mă voi identifica cu personajul principal pentru simplul fapt că ştiu cum sunt nopţile albe şi cum sunt zilele ce urmează nopţilor albe, dar m-am înşelat...pentru că aici e vorba de cu totul altfel de insomnie, una fantastică, desprinsă de realitate. Femeia aceasta nu mai simte nevoia să doarmă, nu se mai simte niciodată obosită (de 17 zile incoace), din contră simte că întinereste şi devine tot mai puternică. Puterea ei recent descoperită constă tocmai în abilitatea aceasta de a trăi cu o treime mai mult decât restul lumii. În timp ce ceilalţi sunt cufundaţi în vise, pe jumătate morţi, ea trăieşte o viată paralelă, evadează din rutina sufocantă, redescoperă micile plăceri ale vieţii de mult îngropate odată cu căsătoria ei.
Reciteşte Anna Karenina de 3 ori cu o poftă imensă şi descoperă la fiecare lectură mici secrete, mici detalii care i-au scăpat prima oară.
(Bineînţeles asta m-a făcut extrem de curioasă şi voi reciti şi eu romanul lui Tolstoi cât de curând posibil.) Mănâncă ciocolată şi bea cognac, alte plăceri pe care soţul său i le interzisese într-un fel sau altul.
Fizic se simte tot mai rezistentă, mai tânară şi mai radioasă.
Îşi testează limitele, încercând să se epuizeze, dar asta nu o face decât şi mai puternică.
Și aici am regăsit câteva leitmotive tipice Murakami, cum ar fi ora zilnică de înot (nu este primul personaj care merge zi de zi la bazin) sau Honda City pe care o conduce.
Viaţa ei de zi rămâne însă, neschimbată, este în continuare o gospodină, o soţie şi o mamă model. Tot mai conştientă de forţa dobândită peste noapte, ajunge oarecum sa îi dispreţuiască pe soţul şi chiar pe fiul său care îi par că arată monstruos în timp ce dorm indesturbabili, atât de inferiori şi de mărunţi; ei au ţinut-o prizonieră atâta vreme şi i-au limitat orizonturile. Totusi îşi dă seama de anormalitatea sentimentelor ei şi încearcă să şi le înfrângă.
Finalul acestei povestiri suprarealiste în care visul, fantasticul se coboară în realitatea şi rutina cotidiană este unul ambiguu, la fel de misterios ca şi începutul. Totul începe şi se termină cu un vis, sau, mai probabil, o stare de transă.
