"This whole world's wild at heart and weird on top!"

That's one of Lula's deep reflections lying in bed next to her love, Sailor, before she breaks into tears, announcing the soon coming end of their fairytale. They are driving through the country, right after he gets out of prison for slaughtering a man, in his own defense and decides to break parole. They enjoy their drive, in a repeatedly succession of driving, wild love making episodes, long talks while smoking (cigarettes are almost never missing during the movie) revealing dirty secrets of their past, as well as their tender side.

Even though Lula was raped in her childhood and maybe now, at 20, she's not exactly an angel (given her strong sexually aware attitude and the scene where she unwillingly enjoys Bobby Peru's harassment), she is still a child inside and has a mystical approach towards life. She is naive enough not to see what a psycho, murderer bitch, her mother is. And even though Sailor has brutally killed a man with his bare hands, he is a honest man and his love for Lula is true and candid. He even spends his once-in-a-lifetime singing of "Love me tender" on her. Compared to the background characters, the gallery of freaks Lynch got us used to (the hysterical mother who wants Sailor dead, cousin Dell, Mr. Reindeer, Bobby Peru and others), the two seam fallen from heavens.

The ending is surprising, cause the last thing I expected was the couple to be reunited after he spends other 5 years in jail and then almost decides he should better let her be off him, when the good witch of Oz shows him the right way. Wouldn't it be great if the good witch of Oz would pop up with her pink glamorous dress and her magic stick and rescue us when we put ourselves through the troubles of tough decision making?

I don't think I've seen many movies being labeled in so many genres, and I can see why that is. Couldn't help smiling when, after 5 years of being apart, the best thing she could think of to ask him was:"You hungry?" or when he addresses to his "fagged" aggressors after knocking him out: "I'd like to apologize to you gentlemen for referring to you all as homosexuals. You taught me a valuable lesson in life."

I must say I found Sailor's and Lula's Odyssey inspiring and David Lynch proved one more time that beauty lies right in front of us, in the eyes of the loved one or in the snakeskin jacket, in the middle of the weird, ugly, grotesque world outside.

"Schlaf" de Haruki Murakami

Săptămâna trecută mi-am comandat pe net o ediţie germană a cărţii lui Murakami. Probabil dacă ar fi tradusă în română s-ar intitula "Somn", dar asta e neesenţial. Am ales-o din mulţimea de cărţi ale autorului care mi-au rămas de citit, pentru că m-a atras subiectul: insomnia. Uneori am perioade când dorm extrem de putin sau zile când nu pot închide un ochi (de fapt ochii îi închid dar mintea nu se odihneşte deloc). În fine...

Când a ajuns cartea, am fost foarte plăcut surprinsă de calitatea ediţiei în sine. Hârtia este groasă şi lucioasă, tiparul ireprosabil, are un semn de carte din acela panglicuţă şi 20 de ilustraţii superbe realizate de Kat Menschik (o artistă din Berlin, de care până acum nu auzisem). Culorile care se regăsesc atât pe copertă cât şi în ilustraţii sunt: bleu închis, argintiu, şi evident, alb.

Nuvela în sine e scurtă, am citit-o pe nerăsuflate, într-o singură zi, pe drum spre lucru, în metrou şi respectiv în aşteptarea metroului care întârzia să vină.

Povestea este relatată la persoana întâi de o femeie de vreo 30 de ani, casnică, care nu se remarcă prin absolut nimic deosebit, are un soţ stomatolog de succes, un fiu la şcoală iar ea este gospodina perfectă care îşi dedică tot timpul având grijă de casă şi de cei doi.

Până la final nu aflăm nici măcar numele ei. Sincer, nici nu am observat că nu îi ştiu numele până nu am citit câteva review-uri.

Credeam că mă voi identifica cu personajul principal pentru simplul fapt că ştiu cum sunt nopţile albe şi cum sunt zilele ce urmează nopţilor albe, dar m-am înşelat...pentru că aici e vorba de cu totul altfel de insomnie, una fantastică, desprinsă de realitate. Femeia aceasta nu mai simte nevoia să doarmă, nu se mai simte niciodată obosită (de 17 zile incoace), din contră simte că întinereste şi devine tot mai puternică. Puterea ei recent descoperită constă tocmai în abilitatea aceasta de a trăi cu o treime mai mult decât restul lumii. În timp ce ceilalţi sunt cufundaţi în vise, pe jumătate morţi, ea trăieşte o viată paralelă, evadează din rutina sufocantă, redescoperă micile plăceri ale vieţii de mult îngropate odată cu căsătoria ei.

Reciteşte Anna Karenina de 3 ori cu o poftă imensă şi descoperă la fiecare lectură mici secrete, mici detalii care i-au scăpat prima oară.

(Bineînţeles asta m-a făcut extrem de curioasă şi voi reciti şi eu romanul lui Tolstoi cât de curând posibil.) Mănâncă ciocolată şi bea cognac, alte plăceri pe care soţul său i le interzisese într-un fel sau altul.

Fizic se simte tot mai rezistentă, mai tânară şi mai radioasă.

Îşi testează limitele, încercând să se epuizeze, dar asta nu o face decât şi mai puternică.

Și aici am regăsit câteva leitmotive tipice Murakami, cum ar fi ora zilnică de înot (nu este primul personaj care merge zi de zi la bazin) sau Honda City pe care o conduce.

Viaţa ei de zi rămâne însă, neschimbată, este în continuare o gospodină, o soţie şi o mamă model. Tot mai conştientă de forţa dobândită peste noapte, ajunge oarecum sa îi dispreţuiască pe soţul şi chiar pe fiul său care îi par că arată monstruos în timp ce dorm indesturbabili, atât de inferiori şi de mărunţi; ei au ţinut-o prizonieră atâta vreme şi i-au limitat orizonturile. Totusi îşi dă seama de anormalitatea sentimentelor ei şi încearcă să şi le înfrângă.

Finalul acestei povestiri suprarealiste în care visul, fantasticul se coboară în realitatea şi rutina cotidiană este unul ambiguu, la fel de misterios ca şi începutul. Totul începe şi se termină cu un vis, sau, mai probabil, o stare de transă.