Metro People - The Reader and her Infinite Sadness

It's been a while ..and I thought the 'Metro People' project is dead and buried, unfinished but closed, till lately when serendipity stroke. This is an exception, an individual, solitary portrait, not one enclosing a bunch of people sharing a certain pattern of traits.

So there she was, my muse, a Jane Doe, that normally wouldn't draw too much attention on her. That face expression has been haunting me ever since that day, so I need to be as precise as I can in my portraying of her. A woman in her early 30s, tall, skinny, frail , almost translucent. Short , straight, light brown-reddish, thin hair, thin eyebrows, big, light colored eyes with an intelligent sharp look. Thin lips, thin, straight nose forming a low degree angle - an almost androgynous beauty.
It was like all the fragility and vulnerability of the world has found shelter under her skin. Her skin - light, dry, easily freckeled, if it wouldn't be for the first traces of time passing, one could believe she landed here from a far, distant planet. The marks of time and a sensitive skin were showing up especially on the forehead, there where the sorrow dwells and on the mouth frame, there where obviously in her good days, smiles have brightly raised. But I didn't have the chance to see anything like a smile. No, it was not one of her smiling days. Actually it was obvious like daylight to me, that she could barely hold her tears from running. And from the moment I noticed that, I couldn't take my eyes off her. I felt guilty, it was none of my business to stare at her, to admire her sadness, I knew I should have looked away, just like everybody else. But fascination beat guilt and curiosity beat shame.

Did I say she was reading? Yes, and I even saw what. She was in the middle of Elizabeth Gilbert's - "Eat , Pray, Love" book, which I happen to have read about 2 years ago. The middle should be somewhere at the 'pray' part, where Liz gets in touch with her spiritual side. There's nothing to cry about in those pages. So the book must have been just a portal to her inner sorrow, her own troubles, her own demons, those responsible for the dark circles under her eyes. She kept raising her eyes from the book and out the window, as if she was looking for a distraction. Seeing the morning traffic, people rushing to work, people carrying their own crosses - that was supposed to come in her rescue and stop her from tearing out. Her technique worked but the arched eyebrows, the softly shivering mouth showed a lot of effort in this hiding. This pure "child-woman" was not trained to wear a mask for the world to see.

I couldn't help wondering if it was her sadness and that mystery that surrounded it what made her presence so magnetic, her beauty so untouchable. And if I have seen the same girl in other circumstances, with a glowing , shiny face, would've her happiness intrigued me as much, would've her beauty talked to me as much?
It doesn't matter, those 6 minutes, those 4 metro stations were precious, an inspirational bliss and God knows if I could've survived exposed to this astral attraction any longer than that.

Nevertheless, I do hope she isn't sad anymore, wherever she is and whatever her reasons were. And I must silently apologize to this unknown stranger for intruding in her world for a few minutes, I just felt an urge to utter my fascination for the sweetness of her pain.

Still Life with Pomegranates

I am too excited...can't wait for the paint to dry and I know it's not even finished and it could use a refinement touch but patience was never one of my virtues so here I go..another unfinished piece labeled as "done". As long as I do the labeling...


There is not much to say. I picked the models yesterday, rather accidentally than planned. I guess I was looking for apples, pumpkins or grapes, but as I saw those marvelous pomegranates and the clementines still wearing their leaves...I knew I found my muse. The rest came almost on it's own: the blue table napkins , which I already had on my table, were perfect to make the carmine red and orange fruits even more precious. The red wine glass is half filled with grape juice -very tasty by the way. And the gray, old ceramic pot was perfect to give some balance and also help me clean my paint brush from all the other colors.

The background is always the most challenging part for me. First, I don't know what color should it be, not to ruin the setting and second, once I know the color, finding a piece of cloth or cardboard in the desired color. This time it was a green, house wear - blouse of mine stretched on a chair. My old wooden table is also a great piece, but I kept it as boring and neutral as I could, otherwise it would have drew to much attention where not needed.

Now I'll have to eat my models. Pomegranates are known to be a symbol of abundance, fertility and good luck, the fruits of Gods. Besides they are rich in vitamin C, B and antioxidants, among other things. In my eyes they are just beautiful, very feminine and have the deepest ruby red.

History (of a) Tattoo

I've decided to have it done. By done I mean removed. On the site of the clinic I chose for the procedure, they ask "Have you got bored of your tattoo?" A: No, I can hardly see it so how could I get bored. "Are you hiding your tattoo? Does your tattoo not match to your life style anymore?" A: No, my lifestyle hasn't changed that dramatically in the past 8 years. "Is your tattoo putting your career in danger?" A: Obviously not. And finally they got it right: "Do you find your tattoo unsuitable?" Oh yeah. And besides I've had it with the "what does it represent?" questions. So now, for the last time (I hope): my idea of it was to represent the strength and power to reborn and rise like the phoenix bird from it's own ashes, through a half woman-half eagle self-invented creature, with her wings pointed upwards. But, the tattoo guy didn't really get my point and/or my drawing and so didn't most of the people. Not to mention the inks back then were not exactly professional and the black turned into that greenish-blueish jail-like ink color.

Will the removal of it also erase the memory of the first excitement when I drew it on paper and found it to be 'the masterpiece', or the joy when I had it done, showing it off to my best high-school mates, having grandma putting the healing balm on it, or when mum found out about it and acted surprisingly cool, or then later amazingly finding out from my boyfriend that he fell in love when he saw my (tattooed) behind. huh! and you lie to yourself thinking people are not that shallow. the list goes on...No, of course the attached memories won't be erased.

For some while I thought of covering it with a real phoenix bird or a koi carp fish, both having similar meanings to the one I initially had in mind. But searching it up, showed that this is such a big cliche in matters of tattoos and I would just end up having one of the thousands of phoenix birds or kois. And besides, does it make sense for a real 'firebird-personality' to actually have the fire-bird marked on the skin? Shouldn't the point be to look ahead, reborn and not to wear the signs with all the 'baggage' for the rest of your life.
So yes, that's how I realized removing it is the answer. The bird lived its life, now she'll just have to turn into ...well..ashes. No regrets, no whining about it, just looking forward to a clean back with a tattooed history !

Povestea a trei metafore la puterea a treia

Prinsă între cer și pământ, tânjesc după apă.

M-am născut într-o barcă, plutind pe o apă. Era o apă lină, clară și fără ascunzișuri. Curgea liniștită la vale și eu stăteam confortabil în barca mea, cu privirea ațintită spre cerul albastru. Cerul..ce termen abstract, ce complexitate. O entitate plină de mister, nepalpabilă, atât de aproape și atât de departe totuși, atât de schimbătoare și fascinantă. Dar Soarele mă încălzea și îmi dădea o stare de împlinire. Au mai fost și nori, dar așteptam răbdatoare o rază și raza venea negreșit, la intervale neregulate de timp dar mereu la momentul potrivit ca să nu uit că soarele e încă acolo.

Apa curgea în continuare, la fel de lină, poate prea lină. Enervată de liniște, încercam să o tulbur, să fac valuri....dar cu efect de boomerang, tulburarea se întorcea în mine, apa iși vedea de drum. Soarele era tot acolo dar nu mai dăduse nicio rază, și ca atare m-am adaptat la lumina albă și palidă a unui astru nevăzut. La un moment dat, absorbită de himere, nu am observat că bărcuța mea se trăsese către țarm și pierduse cursul apei. Am stat cât am stat, sperând că apa mă va lua din nou cu ea. Îmi lipsea legănarea ei tandră și confortabilă. Curioasă și din spirit de aventură, ademenită de parfumul ierbii, am zis atunci să încerc uscatul. Până la urmă să stau poticnită acolo, la nesfârșit, nu era o opțiune de luat în calcul.

M-am coborât din bărcuță și am învățat să merg și să vorbesc limba pământului. Primii pași au fost mai grei. În apă nu conștientizasem greutatea mea reală și bărcuța mă ferise de primejdii. Pământul era nou și fascinant, dar străin și plin de capcane. În explorarea mea, mai dădeam uneori cu bățul în baltă și îmi aminteam de apa mea atât de familiară. Atunci pământul părea și el mai de acasă. Aici era ceva interesant de descoperit la fiecare pas, culori, flori, arbori, parfumuri despre care nu știusem ca există.

Dar nu exista să culeg floare fără să mă înțepe cel puțin o viespe, sau să gust frăguța fără să mă zgârii în mărăcini. Ei, și tocmai într-o zi cand mă zgâriasem mai tare, iese soarele. Soarele de la care nu mai primisem o rază de ani buni. Ardea mai cald și mai luminos ca niciodată. Fața îmi strălucea în bătaia luminii lui și simțeam că mă desprind ușor de pământ. Ma dureau aripile ca dinții pe copii atunci cand le cresc. Am lăsat flori, am lăsat păduri și parfumuri, m-am dezbrăcat până la ultima haină și am lăsat soarele să mă vadă în goliciunea mea și să mă invăluie. Sentimentul era divin și înălțător și aveam impresia că soarele ardea doar pentru mine...din nou. Pământul nu se lăsa însă, încerca să mă pedepsească pentru că încetasem să îl explorez. Dar nu mă mai interesa, puteam să mor de foame atâta timp cât soarele ardea pentru mine. Cu timpul însă, stând prea mult cu capul în soare am început să am dureri de cap. Pielea nu mai era învăluita într-o căldură plăcută și înălțătoare, ci mă ustura de-a dreptul. A trebuit să mă trag la umbra unui copac.

Profitând de ocazie, parșiv, pământul mi-a trimis un sol, o pasăre de o frumusețe nemaîntâlnită cu un tril fermecător și un colorit hipnotizant. Cântecul ei îmi spunea că soarele e înșelător și că e pe atât de distructiv pe cat e de binefacător, că uitându-mă la el am orbit și nu am sesizat că de fapt nu sunt singura ce se bălăceste sub razele lui. Eu am protestat și am zis că nu e adevărat, soarele a fost de la început al meu și chiar de nu îl voi atinge niciodată, el mă ridică și îmi dă aripi să zbor. În plus, pământul nu face altceva decât să mă mânjească cu noroiul lui, să mă amețească cu culori și parfumuri, să îmi lase cicatrice și să mă facă conștientă de limitările și neajusnurile mele lumești. Dar ea îmi zice că pământul e mai mult decât văd eu și că ar trebui să fiu mai răbdătoare, că dacă voi învăța să ocolesc capcanele ce mi le întinde, să îl cultiv și să culeg doar roadele lui, să comunic cu rădăcinile lui, aș putea cunoaște fericirea pământească, pe când dacă am să continui să zbor după himere urmărind ceea ce pare a fi fericirea absolută, aș putea cădea irecuperabil de adânc.

Acestea fiind ciripite, pasărea iși luă zborul și eu am rămas cu ochii în soare, la umbra pământului și cu amintirea apei ce mă legăna odată ocrotitor și liniștit, fără nici cea mai vagă idee despre următorul meu pas. Ceva (numit experiență) imi spune că indiferent care va fi acela, mă voi întreba ce ar fi fost dacă aș fi făcut altfel.

Kafka pe plaja (Kafka am Strand)

Edit: Post-ul acesta l-am gasit intamplator in draft, pare a fi neterminat si chiar este. Probabil intentionam sa il continui candva si sa il public. Intre timp am mai citit vreo 3 romane de Murakami si sincer nu imi mai amintesc mai nimic...Totusi, m-am gandit sa il public in stadiul incomplet in care se gaseste.

Inca un Murakami, dupa care il declar oficial preferatul meu. In cartea asta s-a intrecut pe sine in mister, absurd si fantastic. Intriga este complicata, labirintica, o data ce ai impresia ca ai rezolvat o engima, se nasc alte 3. Firul povestirii se desfasoara pe doua planuri: "odiseea" adolescentului de 15 ani, fugit de acasa si autobotezat Kafka, ce relateaza la persoana intai, si planul lui Nakata, care in urma unui accident in copilarie, a ramas "prost", dar inzestrat cu harul de a putea comunica cu pisicile.

Neprevazuta si nu mai putin absurda e aparitia unor personaje fantastice cum ar fi Johnny Walker- omul (?) blestemat sa ucida pisici si sa le colecteze sufletele, sau colonelul Sanders care se declara a fi o entitate fara forma dar imprumuta imaginea batranului cu ochelari a brandului KFC. Ai crede ca ele sunt halucinatii sau proiectii ale imaginatiei personajelor "reale", dar povestitorul insusi vorbeste cu convingere despre ele. Granita dintre real si fantastic (care uneori parca nici nu exista) se concretizeaza undeva intr-o padure departe de civilizatie. Cheia de intrare este o "piatra de intrare" a carei mutare, logic, deschide portalul intre lumi si produce anumite anomalii in planul real, cum ar fi o ploaie cu sardine.

Absurd, detasat din poveste si in continuare un mister pentru mine, e episodul in care cioara (un alter ego al baiatului, care mereu il imbarbateaza spunandu-i ca e cel mai curajos si puternic baiat de 15 ani), ii scoate cu ura ochii lui Johnny Walker (deducem ca e chiar tatal copilului), in timp ce acesta continua sa rada in hohote.

Iubirea si erotica, desi in plan secund in acest roman, sunt si ele nelipsite.
................................................................................

"This whole world's wild at heart and weird on top!"

That's one of Lula's deep reflections lying in bed next to her love, Sailor, before she breaks into tears, announcing the soon coming end of their fairytale. They are driving through the country, right after he gets out of prison for slaughtering a man, in his own defense and decides to break parole. They enjoy their drive, in a repeatedly succession of driving, wild love making episodes, long talks while smoking (cigarettes are almost never missing during the movie) revealing dirty secrets of their past, as well as their tender side.

Even though Lula was raped in her childhood and maybe now, at 20, she's not exactly an angel (given her strong sexually aware attitude and the scene where she unwillingly enjoys Bobby Peru's harassment), she is still a child inside and has a mystical approach towards life. She is naive enough not to see what a psycho, murderer bitch, her mother is. And even though Sailor has brutally killed a man with his bare hands, he is a honest man and his love for Lula is true and candid. He even spends his once-in-a-lifetime singing of "Love me tender" on her. Compared to the background characters, the gallery of freaks Lynch got us used to (the hysterical mother who wants Sailor dead, cousin Dell, Mr. Reindeer, Bobby Peru and others), the two seam fallen from heavens.

The ending is surprising, cause the last thing I expected was the couple to be reunited after he spends other 5 years in jail and then almost decides he should better let her be off him, when the good witch of Oz shows him the right way. Wouldn't it be great if the good witch of Oz would pop up with her pink glamorous dress and her magic stick and rescue us when we put ourselves through the troubles of tough decision making?

I don't think I've seen many movies being labeled in so many genres, and I can see why that is. Couldn't help smiling when, after 5 years of being apart, the best thing she could think of to ask him was:"You hungry?" or when he addresses to his "fagged" aggressors after knocking him out: "I'd like to apologize to you gentlemen for referring to you all as homosexuals. You taught me a valuable lesson in life."

I must say I found Sailor's and Lula's Odyssey inspiring and David Lynch proved one more time that beauty lies right in front of us, in the eyes of the loved one or in the snakeskin jacket, in the middle of the weird, ugly, grotesque world outside.

"Schlaf" de Haruki Murakami

Săptămâna trecută mi-am comandat pe net o ediţie germană a cărţii lui Murakami. Probabil dacă ar fi tradusă în română s-ar intitula "Somn", dar asta e neesenţial. Am ales-o din mulţimea de cărţi ale autorului care mi-au rămas de citit, pentru că m-a atras subiectul: insomnia. Uneori am perioade când dorm extrem de putin sau zile când nu pot închide un ochi (de fapt ochii îi închid dar mintea nu se odihneşte deloc). În fine...

Când a ajuns cartea, am fost foarte plăcut surprinsă de calitatea ediţiei în sine. Hârtia este groasă şi lucioasă, tiparul ireprosabil, are un semn de carte din acela panglicuţă şi 20 de ilustraţii superbe realizate de Kat Menschik (o artistă din Berlin, de care până acum nu auzisem). Culorile care se regăsesc atât pe copertă cât şi în ilustraţii sunt: bleu închis, argintiu, şi evident, alb.

Nuvela în sine e scurtă, am citit-o pe nerăsuflate, într-o singură zi, pe drum spre lucru, în metrou şi respectiv în aşteptarea metroului care întârzia să vină.

Povestea este relatată la persoana întâi de o femeie de vreo 30 de ani, casnică, care nu se remarcă prin absolut nimic deosebit, are un soţ stomatolog de succes, un fiu la şcoală iar ea este gospodina perfectă care îşi dedică tot timpul având grijă de casă şi de cei doi.

Până la final nu aflăm nici măcar numele ei. Sincer, nici nu am observat că nu îi ştiu numele până nu am citit câteva review-uri.

Credeam că mă voi identifica cu personajul principal pentru simplul fapt că ştiu cum sunt nopţile albe şi cum sunt zilele ce urmează nopţilor albe, dar m-am înşelat...pentru că aici e vorba de cu totul altfel de insomnie, una fantastică, desprinsă de realitate. Femeia aceasta nu mai simte nevoia să doarmă, nu se mai simte niciodată obosită (de 17 zile incoace), din contră simte că întinereste şi devine tot mai puternică. Puterea ei recent descoperită constă tocmai în abilitatea aceasta de a trăi cu o treime mai mult decât restul lumii. În timp ce ceilalţi sunt cufundaţi în vise, pe jumătate morţi, ea trăieşte o viată paralelă, evadează din rutina sufocantă, redescoperă micile plăceri ale vieţii de mult îngropate odată cu căsătoria ei.

Reciteşte Anna Karenina de 3 ori cu o poftă imensă şi descoperă la fiecare lectură mici secrete, mici detalii care i-au scăpat prima oară.

(Bineînţeles asta m-a făcut extrem de curioasă şi voi reciti şi eu romanul lui Tolstoi cât de curând posibil.) Mănâncă ciocolată şi bea cognac, alte plăceri pe care soţul său i le interzisese într-un fel sau altul.

Fizic se simte tot mai rezistentă, mai tânară şi mai radioasă.

Îşi testează limitele, încercând să se epuizeze, dar asta nu o face decât şi mai puternică.

Și aici am regăsit câteva leitmotive tipice Murakami, cum ar fi ora zilnică de înot (nu este primul personaj care merge zi de zi la bazin) sau Honda City pe care o conduce.

Viaţa ei de zi rămâne însă, neschimbată, este în continuare o gospodină, o soţie şi o mamă model. Tot mai conştientă de forţa dobândită peste noapte, ajunge oarecum sa îi dispreţuiască pe soţul şi chiar pe fiul său care îi par că arată monstruos în timp ce dorm indesturbabili, atât de inferiori şi de mărunţi; ei au ţinut-o prizonieră atâta vreme şi i-au limitat orizonturile. Totusi îşi dă seama de anormalitatea sentimentelor ei şi încearcă să şi le înfrângă.

Finalul acestei povestiri suprarealiste în care visul, fantasticul se coboară în realitatea şi rutina cotidiană este unul ambiguu, la fel de misterios ca şi începutul. Totul începe şi se termină cu un vis, sau, mai probabil, o stare de transă.