Prinsă între cer și pământ, tânjesc după apă.
M-am născut într-o barcă, plutind pe o apă. Era o apă lină, clară și fără ascunzișuri. Curgea liniștită la vale și eu stăteam confortabil în barca mea, cu privirea ațintită spre cerul albastru. Cerul..ce termen abstract, ce complexitate. O entitate plină de mister, nepalpabilă, atât de aproape și atât de departe totuși, atât de schimbătoare și fascinantă. Dar Soarele mă încălzea și îmi dădea o stare de împlinire. Au mai fost și nori, dar așteptam răbdatoare o rază și raza venea negreșit, la intervale neregulate de timp dar mereu la momentul potrivit ca să nu uit că soarele e încă acolo.
Apa curgea în continuare, la fel de lină, poate prea lină. Enervată de liniște, încercam să o tulbur, să fac valuri....dar cu efect de boomerang, tulburarea se întorcea în mine, apa iși vedea de drum. Soarele era tot acolo dar nu mai dăduse nicio rază, și ca atare m-am adaptat la lumina albă și palidă a unui astru nevăzut. La un moment dat, absorbită de himere, nu am observat că bărcuța mea se trăsese către țarm și pierduse cursul apei. Am stat cât am stat, sperând că apa mă va lua din nou cu ea. Îmi lipsea legănarea ei tandră și confortabilă. Curioasă și din spirit de aventură, ademenită de parfumul ierbii, am zis atunci să încerc uscatul. Până la urmă să stau poticnită acolo, la nesfârșit, nu era o opțiune de luat în calcul.
M-am coborât din bărcuță și am învățat să merg și să vorbesc limba pământului. Primii pași au fost mai grei. În apă nu conștientizasem greutatea mea reală și bărcuța mă ferise de primejdii. Pământul era nou și fascinant, dar străin și plin de capcane. În explorarea mea, mai dădeam uneori cu bățul în baltă și îmi aminteam de apa mea atât de familiară. Atunci pământul părea și el mai de acasă. Aici era ceva interesant de descoperit la fiecare pas, culori, flori, arbori, parfumuri despre care nu știusem ca există.
Dar nu exista să culeg floare fără să mă înțepe cel puțin o viespe, sau să gust frăguța fără să mă zgârii în mărăcini. Ei, și tocmai într-o zi cand mă zgâriasem mai tare, iese soarele. Soarele de la care nu mai primisem o rază de ani buni. Ardea mai cald și mai luminos ca niciodată. Fața îmi strălucea în bătaia luminii lui și simțeam că mă desprind ușor de pământ. Ma dureau aripile ca dinții pe copii atunci cand le cresc. Am lăsat flori, am lăsat păduri și parfumuri, m-am dezbrăcat până la ultima haină și am lăsat soarele să mă vadă în goliciunea mea și să mă invăluie. Sentimentul era divin și înălțător și aveam impresia că soarele ardea doar pentru mine...din nou. Pământul nu se lăsa însă, încerca să mă pedepsească pentru că încetasem să îl explorez. Dar nu mă mai interesa, puteam să mor de foame atâta timp cât soarele ardea pentru mine. Cu timpul însă, stând prea mult cu capul în soare am început să am dureri de cap. Pielea nu mai era învăluita într-o căldură plăcută și înălțătoare, ci mă ustura de-a dreptul. A trebuit să mă trag la umbra unui copac.
Profitând de ocazie, parșiv, pământul mi-a trimis un sol, o pasăre de o frumusețe nemaîntâlnită cu un tril fermecător și un colorit hipnotizant. Cântecul ei îmi spunea că soarele e înșelător și că e pe atât de distructiv pe cat e de binefacător, că uitându-mă la el am orbit și nu am sesizat că de fapt nu sunt singura ce se bălăceste sub razele lui. Eu am protestat și am zis că nu e adevărat, soarele a fost de la început al meu și chiar de nu îl voi atinge niciodată, el mă ridică și îmi dă aripi să zbor. În plus, pământul nu face altceva decât să mă mânjească cu noroiul lui, să mă amețească cu culori și parfumuri, să îmi lase cicatrice și să mă facă conștientă de limitările și neajusnurile mele lumești. Dar ea îmi zice că pământul e mai mult decât văd eu și că ar trebui să fiu mai răbdătoare, că dacă voi învăța să ocolesc capcanele ce mi le întinde, să îl cultiv și să culeg doar roadele lui, să comunic cu rădăcinile lui, aș putea cunoaște fericirea pământească, pe când dacă am să continui să zbor după himere urmărind ceea ce pare a fi fericirea absolută, aș putea cădea irecuperabil de adânc.
Acestea fiind ciripite, pasărea iși luă zborul și eu am rămas cu ochii în soare, la umbra pământului și cu amintirea apei ce mă legăna odată ocrotitor și liniștit, fără nici cea mai vagă idee despre următorul meu pas. Ceva (numit experiență) imi spune că indiferent care va fi acela, mă voi întreba ce ar fi fost dacă aș fi făcut altfel.
